Flori pentru Algernon - Recenzie

   Unele cărți te ating atât de mult încât pătrund în cele mai izolate cotloane ale lenii cronice și te urnesc spre exprimare. Mi-a căzut -metaforic- în cap zilele trecute Flori pentru Algernon de Daniel Keyes și încă încerc să-nțeleg ce impact a avut asupra mea de m-a scos din stările letargice în care stagnam de ceva timp și m-a aruncat fără voie direct în procesul ce creație a primei mele recenzii de pe blog.
   Precizez: nu sunt vreo expertă în ale recenziilor (tocmai ce am mărturisit că e prima), nu știu "legile convenționale" și nici formalitățile -dacă ele chiar există- după care ar trebui să mă ghidez în construirea review-ului. O să-mi vărs, expresiv, părerea în spațiul gol al blogului.
   Am lăsat la o parte, pentru puțin timp, exemplarul meu din Marele Gatsby fiindcă un final ca cel al cărții despre care scriu acum are nevoie de mai mult timp de 'digerare' înaintea răsfoirii alteia. Cum s-a ajuns aici? Long story short: După ce m-am îndrăgostit de Mințile lui Billy Milligan, am spus că neapărat trebuie să citesc tot ce a scris Daniel Keyes, sau, cel puțin, tot ce a scris și este ușor accesibil. Spun asta deoarece tind să cred -deși poate greșesc- că doar cele două au avut parte de traducere în limba română din bibliografia lui și, cu toate că nu am o problemă să citesc în engleză, m-ar deranja să trebuiască să parcurg textul în pdf deoarece nu obișnuiesc. Așadar, vorbind de cărțile sale ușor accesibile, știam că Flori pentru Algernon se găsește în magazinele dedicate cărților. N-am ezitat să o cumpăr de la târgul de carte Librex fiindcă, așa cum am mai spus, mi-a trebuit să citesc o carte în percepția mea genială a autorului ca să am certitudinea că le vreau pe toate.
   A stat timp de vreo lună sau mai mult stingheră într-un colț de raft din biblioteca mea micuță, până când am pus în sfârșit mâna pe ea. Și n-am mai lasat-o...
   Acum trebuie să prezint subiectul cărții? Complicat de simplu: Charlie, un "întârziat mental" își dorește cu toată puterea sa să devină deștept. Algernon, șoricelul de laborator, materialul experimentelor psihologice, este vizibil mai deștept decât Charlie. Ce are șoarecul în plus față de om? O operație neurologică de implantare a inteligenței artificiale. Astfel Charlie devine prima ființă umană care primește o nouă șansă la o viață normală printr-o intervenție chirurgicală. Va reuși el să depășească limitele inteligenței unei persoane obișnuite, va reuși să-și ridice vizibil IQ-ul? Va cunoaște dragostea, viața, lumea, propria familie, trecutul sau, va mișca ceva, va revoluționa? Și care va fi prețul pentru toate astea? Este acesta într-adevăr un experiment reușit al cărui prim protagonist a avut șansa să fie Charlie Gordon?
Răspunsurile se află în carte. O carte completă, complexă pe care n-aș încadra-o în niciun gen. N-aș numi-o thriller psihologic (deși în această categorie a fost inclusă), nici carte științifică, nici romance, ci un melanj ce le include pe toate. Elementele științifice se îmbină armonios cu simțirile, astfel devine un roman despre știință și emoție, despre descoperire și sentimente. Roman al unei ipoteze, al unei încercări de modificare a legilor naturii, îi supune atât pe omul Charlie, cât și pe șoricelul Algernon unui destin similar reversibil (de ce oare reversibil?). Un elogiu adus iubirii - oricât de înalt ar fi nivelul inteligenței, e imposibil să nu simți absența unei călduri afective și necesitatea față de ea- și o renaștere a unui om trecut de 30 de ani privită prin ochii cititorului. Cât de departe a putut el ajunge?

   În continuare, voi prezenta câteva citate din carte:
   "Era cu totul altceva decât rezolvarea unor probleme și dobândirea sistematică de cunoștințe. Îmi tot ziceam că respirația palmelor mele, răsuflarea grăbită, dorința de a o îmbrățișa erau doar reacții biochimice. Am și vizualizat schema stimul-reacție care-mi producea nervozitatea și nerăbdarea. Și totuși eram în ceață, nesigur. S-o cuprind cu brațul sau nu? Oare se aștepta la așa ceva? Îmi dădeam seama că mă purtam ca un adolescent și nu-mi plăcea."
   "Inteligența aceasta mă despărțise de toată lumea pe care o cunoșteam și o iubeam și mă aruncase afară din brutărie. Acum sunt mai singur ca oricând. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă l-ar pune din nou pe Algernon în cușca cea mare laolaltă cu alți șoareci. Oare s-ar întoarce și ei împotriva lui?"
   "Aici, în universitatea voastră, inteligența, educația, cunoașterea au devenit niște idoli venerați. Dar știu bine că toți ați pierdut din vedere un lucru: inteligența și educația care fără sentimente omenești nu fac nici cât o ceapă degerată."
   "Cu cât mă încâlceam în această masă de visuri și amintiri, cu atât mai mult realizam că problemele emoționale nu pot fi rezolvate precum cele intelectuale. Asta am descoperit despre mine însumi în noaptea trecută. Mi-am zis că rătăceam ca un suflet pierdut și atunci am văzut că de fapt eram un suflet pierdut."
   Acestea fiind spuse, vă întrebați de ce i-am făcut prima recenzie de pe blog lui Algernon? Pentru ca eu nu plâng de obicei la cărți și a trebuit să-l pedepsesc c-am facut-o din cauza lui!