6 dimineața comite în fiecare anotimp un delict asupra conștiinței mele. Pâlpâitul roșu de pe tavan, martorul atâtor zdruncinări ale ființei descărnate. Zvâcnirile haotice ale unei aorte slăbite precede o migrenă cu gust amar, de paracetamol zdrobit între dinți. E mai bun decât aspirina -acră- care rămane pe limbă pân-o alungi cu miere.
Seria de crize se scrie singură, uneori mai are nevoie de degetele mele pe tastatura verde. Se scrie inconștient, sufocant, obsesiv, la fel ca orice mi-a ieșit vreodată din tastatură. Fac pauze de respiro și-mi rezem capul de perna mea nouă.
*
Scriu cu pasiune când înmulțesc minim 5% cu câte or mai urma. Pe masa de lemn lucește o dâră umedă, reminiscența realității înecate în sticla verde de sticlă cu gura spartă. Părul ars la vârfuri are încă miros de decolorant, chiar și în timpul plimbărilor toamna, sub un cer fără esență. Cel puțin, de aici, de jos, nu se vede nimic.
*
Am o bibliotecă azi galbenă, mâine ce culoare decid să o văd, spre care-mi întorc ochii când mă doare fruntea, doar ca să simt durerea accentuându-se mai tare. Dacă adorm, visez babe posedate în flăcări, iar eu fur cărți din parc. Niciodată n-am acordat atenție subiectului principal. Focalizez trandafirii din icoana de lângă pat. Partea fascinantă e că nimeni nu-i percepe. Fecioara nebună a lui Rimaud vomită în subconștientul meu pastile. Mie uneori îmi rămân în gât.
*
În copilărie, mi-era frică de febra tifoidă. După ce m-am externat, am ajuns să iubesc oameni morți.
Seria de crize se scrie singură, uneori mai are nevoie de degetele mele pe tastatura verde. Se scrie inconștient, sufocant, obsesiv, la fel ca orice mi-a ieșit vreodată din tastatură. Fac pauze de respiro și-mi rezem capul de perna mea nouă.
*
Scriu cu pasiune când înmulțesc minim 5% cu câte or mai urma. Pe masa de lemn lucește o dâră umedă, reminiscența realității înecate în sticla verde de sticlă cu gura spartă. Părul ars la vârfuri are încă miros de decolorant, chiar și în timpul plimbărilor toamna, sub un cer fără esență. Cel puțin, de aici, de jos, nu se vede nimic.
*
Am o bibliotecă azi galbenă, mâine ce culoare decid să o văd, spre care-mi întorc ochii când mă doare fruntea, doar ca să simt durerea accentuându-se mai tare. Dacă adorm, visez babe posedate în flăcări, iar eu fur cărți din parc. Niciodată n-am acordat atenție subiectului principal. Focalizez trandafirii din icoana de lângă pat. Partea fascinantă e că nimeni nu-i percepe. Fecioara nebună a lui Rimaud vomită în subconștientul meu pastile. Mie uneori îmi rămân în gât.
*
În copilărie, mi-era frică de febra tifoidă. După ce m-am externat, am ajuns să iubesc oameni morți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu