Eu, Sine, Supraeu sau toate la un loc

      Cum poți începe sa scrii pe blog într-o vineri 13 aparținând lunii aprilie, când ai, teoretic, multe altele de făcut? Simplu. Cu o scurtă epistemologie transpusă într-o povestioară populară relatată în manieră personală.
      De secole, mândruțele de la sate au izbutit să îngroape păpușa confecționată de mânuțele lor numită Caloian. O puneau în sicriu, îi cântau, boceau la căpătâiul ei, iar ea despica infinitul ceresc la auzul tânguielilor lor. Ajunsă până la Atotputernic, "Muma ploii" se îndura de sufletele însetate și le trimitea vitalitatea îndelung solicititată. O astfel de păpușă nu putea sta mult îngropată însă. Cum secetele aprige se reinstalau brusc și sătenii aveau nevoie de recoltă bogată, ritualul se repeta. Păpușa era construită cu grijă din nou, o plăsmuie a ei, o reinterpretare a celei dinainte, i se cânta în semn de rugăciune pentru ploaie o melodie a cărei versuri și ritm diferă de la o regiune la alta și o acopereau cu țărână.
     Se pare că nu poți îngropa definitiv o altfel de păpușică din moment ce tânjești după tămăduirile sale.
    Bineînțeles, obiceiul acesta folosit de străbunicii noștri e aparte în fiecare regiune a țării. Am auzit și am citit relatări care mai de care. Câte povești, atâtea forme. Totuși, când oamenii întreabă ce înseamnă numele meu de familie, am un singur răspuns: "Un ritual aducător de ploaie!". "Și ție îți place ploaia?" Da, aș vrea să plouă atât de mult încât să se înece numerele ceasurilor și noi să ne scufundăm în atemporal. Să nu ne mai temem de timp și de trecerea lui, să nu-și mai implore vârstnicii tinerețea să se întoarcă, să nu ne mai preseze nimic, să nu fiu obligată să iau parte la a 20-a mea aniversare.
   Îi făceam o confesiune onestă psihologului acum mai puțin de un an despre cât urăsc prezentările. "Oi fi eu nebună, dar n-am avut niciodată o viziune fixată despre propria identitate, ceva de genul unei definiții la care tragi cu ochiul într-o carte veche, o enciclopedie de unde-ți extragi datele necesare și le triezi după importanță" îi ziceam atunci. La răspunsul "Poate pentru că ești mai complexă decât un întreg ce se poate caracteriza într-o frază la un moment dat" m-am liniștit și nu prea. Până la urmă, este absolut necesar să-ți găsești cuvintele potrivite atunci când te prezinți pentru prima dată în fața cuiva? Ține de normalitatea patologică?
     Cine și ce sunt? Un gânditor și un căutător. Un călător printre dimineți calde sau întunecate, un martor al câtorva furtuni inconștiente care m-au reconstruit în varianta funcționabilă astăzi. Sunt un scriitor amator ( detest cuvântul ăsta, te duce departe de orice urmă de profesionalism, dar presupun că așa te numești când încă nu ți-a fost scrijelit numele pe nicio copertă), un făuritor de cuvinte nebun de dorință și gârbovit de pasiune ( să sperăm că nu și de timp prea curând). Îmi place să cred că și diagnosticul de tahicardie - și alte insuficiențe cardiace scrise în chineză la propriu și la figurat - ce mi s-a atașat într-un bilet de externare de acum mulți ani, își are proveniența tot din prea multă pasiune refulată. Mi-am zdrobit tâmplele în romane care nu se vor publica niciodată, dar și în altele în care am năzuință că vor reuși. Nu stau noaptea să-mi caut metafore și nici nu mi le notez în carnețel (doar în cazul în care mi se par prea geniale), nu-mi scobesc creierul până scuipă și el ceva care să mă mulțumească, nu servesc insecurități de nedepășit în vizuina mea creatoare. Cred cu tărie că ce nu-ți vine natural nu e pentru tine, dom'le.
    Purtam o discuție "profundă" cu tatăl meu pe baza unei știri și-i spuneam plină de entuziasm cum Cărtărescu a câștigat un premiu recent din care, probabil, va beneficia financiar considerabil. Mi s-a răspuns simplu "Mda, dar îl cheamă Cărtărescu". Din ce în ce mai mulți atei în ale literaturii. Păcat. Păcat din ăla cu cruce neagră lângă el, ca la sărbători. Totuși, îmi înflorește speranța când văd copii care fac booktube și sunt destul de mulți, un număr aproape satisfăcător. Și vreau să continui să cred că dacă nu m-a născut mama cu gândire logico-matematică, am șanse să nu mor de foame în viitor. Truth be told, și o ciocolată învelită în staniol se pricepe mai bine la matematică decât mine... și nici măcar nu știu să fac masaj.
    Am explodat în disperări literare de atâtea ori că tastele refuzau să mă mai asculte. Am parcurs multe ploi, preferatele mele în ceea ce privește dezlănțuirile naturii. De vară, cu soare, din nori prea cenușii, agresive, înviorătoare. Unele care mi-au umplut ochii de credeam că n-o să-i mai pot folosi niciodată, altele care mi-au inundat rațiunea, altele care mi-au spălat-o. Apă vie, apă moartă, cum s-ar zice. Ploi benefice și răufăcătoare care, însă, mi-au aparținut. Până am ajuns aici. Aici și acum, spațiul și timpul în care mi se pare că să împlinești 20 de ani peste două luni este chiar deplasat. În principiu, știu că gustul berii râmâne același, și mirosul aventurii, și vântul care-ți suflă prin plete se simte la fel, și marea nu-și mută locul, și trenul tot o să întârzie în gară și tanti de la non-stop tot o să facă spume când o să mă vadă deoarece, din motive numai de ea știute, îi sunt simpatică precum prafu-n ochi. Totuși, 20 mi se pare o prostie exagerată. Mai am ceva copilărie de recuperat.
     Nu cunosc tips-uri de genul "cum să ai un blog de succes în 5 pași simpli" și nici nu-mi propun să le studiez îndeaproape, dar am idei de postări pe care sper să le fructific ( dar nu în sesiune, Andreea, te rog). Și mă gândeam cum voi oferi un spațiu nedefinit încă aici conceptului de iubire fără să cad în plasa eminesciano-siropoasă. Eu sper să-mi reușească. Apropo de "eminesciano-siropos", știe cineva cât de mindfucking e să ai o conversație cu apropiații și să constați că ești singurul care încă îl iubește pe Eminescu? Nu, nimeni, doar eu? Acum, dincolo de orice glumă, iubirea face raiting mare la tv de când a fost transformată într-o chestie comercială de genul "Am venit la mireasă pentru fiul meu pentru a-mi găsi jumătatea". De câte ori n-am auzit replica asta când am deschis televizorul? Well...până la urmă cred că prefer siropurile poetice decât iubirea care produce bani. Totuși, sper că jumătatea respectivului s-a găsit în circumstanțe compatibile cu viața, mă gândesc că nu-i ușor să mergi înjumătățit pe stradă. Poate măcar rinichii au rămas unul lângă celălalt.
     Dar ia mai trageți cortina, (nu) mă duc să învăț!