Am renăscut prologurile însemnărilor mele de zeci de ori până să ajung la concluzia că începutul precedent era mai bun.
Bătrânul cu peniță vânat de insomnii vrea să treacă peste început azi. Și cum întunericul e ambient de creație, încercând să ocolesc orice clișeu, prefer să-mi fructific migrenele decât să-mi bag unghiile în ochi până se-nchid. Răsăritul soarelui a fost întotdeauna un prilej bun de-ați începe odihna.
Am fost mereu privit cu susul în jos, din perspective de-a dreptul hilare și tâmpe, din pricina firii mele uneori maligne, prea dificil de urnit, prea profundă, înghețată, prea -urăsc cuvântul- introvertă. N-am priceperea să realizez un eșafodaj pentru surdo-muți, niciodată n-am fost înzestrat cu deprinderea explicațiilor verbale. Am refuzat conformismul în fața unui primitivism periculos și iată-mă.... aș ști să fac calcule matematice dacă angoasele mele nu s-ar manifesta în răbufniri literare.
Nu am tratat vreodată ceva cu seriozitate totală, dar umblu pe străzi cu un castel de nisip pe palme să mă ferească de soare. Sunt singurul care reușește să-l distrugă din când în când, doar pentru a crea altul.
Întotdeauna mi-a plăcut să scriu despre mine la masculin, nu dintr-o problematică (ne)identitate de gen, ci pentru că mă refer la mine ca la un întreg iluzoriu, impunându-mi astfel teoria c-am pus cap la cap piesele pe care terapeuții mei le numeau complexitate. A naibii alcătuire.
Un el bătrân, eu reprezentandu-mă într-un cotlon al minții mele, surghiunit din propria placentă creatoare imediat - cum am mai zis- după ce răsare soarele. Sunt un Henry Chinasky mai ramolit și cu mai puțină toleranță la femei, un Fitzgerald reconstruind-o pe Daisy, un Raskolnikov vinovat doar de uciderea simțului său artistic atunci când trăiește prea mult în pragmatism. Îmi e mai ușor să mă rătăcesc în firele romanelor mele -jurnalelor mele- decât să râd sau să plâng. Sau să leșin. E singura modalitate de comunicare când nu pot să vorbesc, sau să nasc grimase. Singurul mod în care-mi pot alimenta obsesia chinuitoare pentru (auto?)distrugere și libertate pe care o simt pulsând în viscere.
Ani întregi mi-au urlat în ceafă că nu-mi pasă decât de mine și nu s-au înșelat nicio clipă.
Bătrânul cu peniță vânat de insomnii vrea să treacă peste început azi. Și cum întunericul e ambient de creație, încercând să ocolesc orice clișeu, prefer să-mi fructific migrenele decât să-mi bag unghiile în ochi până se-nchid. Răsăritul soarelui a fost întotdeauna un prilej bun de-ați începe odihna.
Am fost mereu privit cu susul în jos, din perspective de-a dreptul hilare și tâmpe, din pricina firii mele uneori maligne, prea dificil de urnit, prea profundă, înghețată, prea -urăsc cuvântul- introvertă. N-am priceperea să realizez un eșafodaj pentru surdo-muți, niciodată n-am fost înzestrat cu deprinderea explicațiilor verbale. Am refuzat conformismul în fața unui primitivism periculos și iată-mă.... aș ști să fac calcule matematice dacă angoasele mele nu s-ar manifesta în răbufniri literare.
Nu am tratat vreodată ceva cu seriozitate totală, dar umblu pe străzi cu un castel de nisip pe palme să mă ferească de soare. Sunt singurul care reușește să-l distrugă din când în când, doar pentru a crea altul.
Întotdeauna mi-a plăcut să scriu despre mine la masculin, nu dintr-o problematică (ne)identitate de gen, ci pentru că mă refer la mine ca la un întreg iluzoriu, impunându-mi astfel teoria c-am pus cap la cap piesele pe care terapeuții mei le numeau complexitate. A naibii alcătuire.
Un el bătrân, eu reprezentandu-mă într-un cotlon al minții mele, surghiunit din propria placentă creatoare imediat - cum am mai zis- după ce răsare soarele. Sunt un Henry Chinasky mai ramolit și cu mai puțină toleranță la femei, un Fitzgerald reconstruind-o pe Daisy, un Raskolnikov vinovat doar de uciderea simțului său artistic atunci când trăiește prea mult în pragmatism. Îmi e mai ușor să mă rătăcesc în firele romanelor mele -jurnalelor mele- decât să râd sau să plâng. Sau să leșin. E singura modalitate de comunicare când nu pot să vorbesc, sau să nasc grimase. Singurul mod în care-mi pot alimenta obsesia chinuitoare pentru (auto?)distrugere și libertate pe care o simt pulsând în viscere.
Ani întregi mi-au urlat în ceafă că nu-mi pasă decât de mine și nu s-au înșelat nicio clipă.
