Am iubit dintotdeauna expresia mea schimonosită în fața unui paracetamol. Ca și cum nu s-a mai proiectat în univers o versiune mai reală a ființei-eu. Momentul "acum" dă naștere unor alte segmente temporale distorsionate care nu seamănă cu ăsta și nici nu încearcă. Am iubit să delirez puțin, să lâncezesc, să ard pe dinăuntru, să n-am simțuri, să-mi scrie degetele fără să văd nimic. Febra scormonește în ființa-eu și alienează orice impuls, ca atunci când crezi c-ai găsit leacul pentru isterie preț de câteva ore în care ești incapabil de locomoție (interioară). Ideea e că mereu se-ntoarce...și nu mă refeream la febră.
"N-ai să mori de toamnă târzie cu tâmplele prinse-ntr-un cazan de foc și nici n-o să-ți verși ochii din orbite pe caldarâmul lor cu pânză alba", zicea, imaginabil, momentul imediat următor lui "acum" de mai înainte.
